Viata lui U.G.Krishnamurti

Uppaluri Gopala Krishnamurti s‑a nascut in ziua de 9 iulie 1918 in Machilipatnam din India si a crescut in orasul Gudivada. Numele sau de familie este Gopala, iar Krishnamurti este un prenume comun in India; U. G. Krishnamurti nu este ruda in nici un fel cu faimosul gân­ditor Jiddu Krishnamurti, dar cei doi au fost legati prin prietenie si destin.

Mama sa a murit la sapte zile dupa ce i‑a dat nastere, iar tatal sau s‑a recasatorit in scurt timp, prin urmare sarcina de a creste copilul a revenit bunicilor materni. Bunicul, Tummalapalli Gopala Krishnamurti, a fost un avocat bogat care s‑a ocupat in mod deosebit ca baiatul U. G. Krishnamurti sa aiba toata educatia necesara si in general tot ce era nevoie pentru a merge pe calea iluminarii. Se credea, in conformitate cu profetia mamei sale facuta inainte de a muri, ca acest copil s‑a nascut pentru un destin neobisnuit. Bunicii erau convinsi ca micul U.G. era un yogabhrashta – o persoana care a fost foarte aproape de iluminare in viata precedenta.

Copilaria si‑a petrecut‑o invatând despre intreaga cultura indiana a iluminarii, bunicul sau angajase profesori specialisti care sa‑l invete, iar pâna la vârsta de sapte ani baiatul putea reproduce din memorie toate Upani­sa­dele si multe alte texte sfinte ale Indiei. Asa cum ne spune U.G., usa casei lor era deschisa pentru oricare sfânt aflat in trecere, pentru orice practicant al oricarei cai spirituale. Bunicul a fost totodata un membru important al Societatii Teozofice, bun prieten cu fondatoarea acestei societati, Helena Petrovna Blavatsky, iar Societatea Teozofica a adus, daca mai era nevoie, un plus de spiritualitate in casa familiei Gopala. Pe peretii casei atârnau tablouri cu sfinti morti sau vii, iar cel mai mare tablou dintre toate era cel al lui Jiddu Krishnamurti, omul predestinat sa fie invatatorul lumii, asa cum credeau liderii Societatii Teozofice. Toate acestea au fost bineinteles intrepatrunse cu momente de copilarie normala.

Ce este iluminarea si cum pot sa o dobândesc? Aceasta intrebare, prin prisma cresterii pe care a avut‑o, a devenit intrebarea lui U.G.. Afirmatia ca U. G. Krish­na­murti ar fi cautat raspunsul la aceasta intrebare, chiar daca nu ar fi fost indrumat de catre familie, este lipsita de primejdia de a gresi. Cu toate ca a vazut duplicitatea oamenilor care se pretindeau sfinti si a remarcat superficialitatea practicantilor cailor spirituale, copilul a continuat sa‑si doreasca sa afle ce este iluminarea. Ca exemplu al firii sale neastâmparate, exista urmatoarea intâmplare: un mare sfânt al Indiei a fost primit cu mare fast in casa bunicului sau; sfântul putea sa creeze monezi de aur, iar când lui U. G. (care pe atunci avea sapte ani) i s‑a cerut sa se plece si sa sarute picioarele sfântului, baiatul a spus ca va face asta doar daca acela va crea o moneda de aur din anul curent; socati cu totii, au scuzat copilul si l‑au trimis in camera lui.

Scoala a fost neglijata destul de mult pentru ca practicile spirituale nu au lasat timp baiatului pentru a invata. De la vârsta de paisprezece ani U. G. a mers in fiecare vara in Himalaya ca sa practice yoga cu Swami Siva­nan­da. Practica yoga foarte serioasa l‑a condus catre toate experientele spirituale descrise in carti, inclusiv samadhi, dar a realizat imediat ca acestea erau produsul propriei minti, deci fara nici o valoare. Dezamagit de intreaga cultura orientala, care nu era cu nimic mai buna decât cea occidentala, U. G. a fost cuprins de un scepticism acerb si brutal.

Maestrul sau de yoga l‑a dezamagit de‑asemenea: in mijlocul postului, U. G. a intrat in coliba maestrului sa‑i spuna ceva, fara sa bata la usa, si l‑a vazut pe Swami Sivananda mâncând, sau mai bine zis devorând muraturi de mango pe ascuns. Reactia maestrului a fost aceea a unui copil prins cu ocaua mica. U. G. a inchis usa fara sa spuna nimic, a dormit in noaptea aceea la ashram, iar a doua zi dimineata a plecat fara sa spuna nimanui nimic. „Cum se poate ca acest om sa se minta pe sine insusi si pe altii, pretinzând una si facând alta? Si‑a negat siesi totul in speranta de a obtine ceva dar nu se poate infrâna. Este un ipocrit. Nu genul acesta de viata vreau sa am eu.”

La vârsta de 21 de ani a renuntat la practica yoga, care, dupa cum vazuse pe propria piele, nu‑l ducea nicaieri. S‑a inscris la universitatea din Madras si a studiat psihologia, mergând in acelasi timp la cursuri de stiinte si de filozofie. In aceasta perioada U. G. gândea ca toti invatatorii lumii, Buddha, Iisus, Sri Ramakrishna, etc. s‑au amagit pe ei insisi si au amagit pe toata lumea; simtea o repulsie fata de toate lucrurile considerate sacre sau sfinte. Totusi s‑a lasat convins la insistentele unui prieten sa mearga la Tiruvannamalai si sa vorbeasca cu un intelept despre care nu auzise nimic pâna atunci, Ramana Maharsi. Iata dialogul dintre U. G. Krishnamurti si Ra­mana Maharshi:

U. G. : „Exista asa ceva precum iluminarea?”

Maharshi: „Da, exista.”

U. G.: „Exista grade ale iluminarii?”

Maharshi: „Nu, nici un grad nu este posibil. Este un singur lucru – fie esti acolo, fie nu esti acolo deloc.”

U. G.: „Lucrul acesta numit iluminare, mi‑l poti da si mie? (Maharshi a ramas tacut )

U. G. „Intrebarea mea este: poti sa‑mi dai ceea ce ai?”

Maharshi: „Eu ti‑l pot da, dar tu il poti lua?”

Aceasta intâlnire cu Ramana Maharshi i‑a readus lui U. G. setea de a cauta. „Adevarata mea cautare abia acum incepe!” si‑a spus siesi. Pentru prima data nu era amânat, nu era trimis sa practice mai mult si tot mai mult, nu i se dadeau tehnici noi, ci i se spunea ca acum putea avea moksha numai ca el nu era in stare sa o ia. Ceea ce el nu putea lua, a devenit intrebarea lui U.G.: ce este acea stare? Avea sa caute un raspuns la aceasta intrebare pâna la vârsta de 49 de ani. A respins rolul de guru spre care l‑au indrumat bunicii si a dus o viata aparent obisnuita.

La 25 de ani s‑a casatorit si a fost tatal a patru copii, doua fete si doi baieti. Timp de mai multi ani a ocupat functia de Secretar General al Societatii Teozofice (filiala din India), pentru care a fost si lector international. Desi a vorbit ca lector prin toata lumea ‑ in India ziarele au titrat chiar ca U. G. Krishnamurti este unul dintre cei mai sclipitori vorbitori pe care i‑a dat vreodata India ‑ inima lui nu era la ceea ce facea in cadrul societatii. Mostenise de la bunicul sau o suma mare de bani si ar fi putut sa nu munceasca si se intreba atunci de ce vorbeste oamenilor din carti, daca lecturile nu sunt pentru el un mijloc de a‑si câstiga pâinea, asta ar putea face oricine are o oarecare inteligenta.

Timp de sapte ani, intre 1947 si 1953, U. G. l‑a ascultat pe Jiddu Krishnamurti ori de câte ori acesta venea in India la Adyar, dar in tot acest timp U. G. nu l‑a cunoscut personal pe J. Krishnamurti. Intr‑una din cuvântarile din decembrie 1953, ca sa depaseasca un impas de moment, J. Krishnamurti i s‑a adresat direct lui U. G. cerându‑i parerea in subiectul mortii; atât a lipsit ca sa se iste o discutie dintre cele mai aprinse intre cei doi, J. K. oprind pe oricare a treia persoana care a incercat sa intervina in discutie „Nu domnule, asta trebuie rezolvata intre noi doi.” La câteva zile dupa aceea, un prieten comun, L.V. Bhave, le‑a facut cunostinta celor doi Krishnamurti, care in scurt timp au devenit foarte buni prieteni. In fiecare duminica U. G. Krishnamurti venea in vizita cu intreaga familie la J. Krishnamurti. Timp de sapte ani relatia de prietenie dintre cei doi a fost cât se poate de strânsa, existând si perioade in care se vedeau zilnic. U. G. ne spune ca de câte ori discutau, avea loc o confruntare intre cerbi, se ciocneau cap in cap. Urmatorul schimb de cuvinte dintre el si J. Krishnamurti, arata intr‑un fel cum se deosebesc cei doi maestri: U. G.: „Pe mine nu m‑a pus nimeni sa salvez omenirea!” J. K.: „Casa arde – tu ce faci?” U.G.: „Torn mai multa benzina pe ea si poate ceva va renaste din cenusa.” In vreme ce J. K. ar aduce cât mai multa apa si ar varsa‑o pe foc, U. G. ar turna benzina si ar astepta sa vada cum va fi cenusa ‑ iar mai târziu asa a si facut.

In urma unei hotarâri interioare si a unui schimb aprins de cuvinte, U. G. a pus capat relatiei apropiate cu J. Krishnamurti, lasând apoi sa se stinga prietenia lor. Dupa cinci ani petrecuti in America, incercând un tra­tament pentru afectiunea unuia dintre fiii sai, U. G. si familia sa au ramas fara bani. Distantarea de familie incepuse mai demult, astfel incât nu a fost o surpriza pentru ei atunci când U. G. a luat decizia de a‑si trimite sotia si copiii inapoi in India, lasându‑le ce mai ramasese din bani, iar el si‑a luat un bilet catre Londra, unde a ajuns aproape fara nici un ban in anul 1961.

Timp de sase ani a trait in Londra, nu se stie cum si unde, dar se stie ca in mare parte a trait pe strazi, in biblioteca orasului, pe bancile din parc si chiar in canalizare pentru a scapa de frigul de afara, mâncând din mila oamenilor. Se pare ca in aceasta perioada de sase ani nimic nu a contat pentru el si ca tot ceea ce a facut i s‑a parut perfect normal. Pâna intr‑o zi când si‑a zis: „Genul acesta de viata nu este bun. Practic am ajuns un vagabond care traieste din mila oamenilor. Aceasta este o viata de proasta calitate. Am innebunit.” In alta zi, un gardian l‑a avertizat ca‑l inchide daca mai sta in parcul Hyde, iar acesta a fost momentul in care si‑a zis „Du‑te la Misiunea Ramakrishna”. Norocul a facut ca Swami Ghanananda, presedintele organizatiei, sa iasa in acea seara, iar U. G. a putut sa‑i ceara ajutorul. Swami l‑a ajutat si i‑a dat de lucru in cadrul organizatiei sale, unde U. G. a locuit câteva luni, iar când a strâns ceva bani a plecat catre Paris. Inainte de plecare i‑a scris o scrisoare maestrului, care era bolnav in spital, din care un fragment este relevant: „Agonia ascunsa a vietii mele, pe care nici o fiinta umana nu ar putea‑o intelege, s‑a dizolvat de la sine, pur si simplu, iar asta m‑a trezit din ceea ar putea fi numit un somnambulism spiritual. M‑am intors de pe marginea a ceea ce parea a fi un abis . . . am fost binecuvântat peste masura cu claritatea perceptiei.”

In Paris a stat câteva luni, dar simtind ca va intra iarasi in modul de viata pe care l‑a dus in Londra, U. G. a schimbat orasul mergând in Geneva. Dar in câteva luni inevitabilul se produce, ramâne fara bani si un lucru neplacut parea si el de neevitat – sa se intoarca in India si sa‑si revada familia (acestea se petreceau in 1966). Sotia sa murise in urma unui accident in anul 1963, iar el a aflat cu sase luni intârziere de la un prieten care l‑a intâlnit in Londra. Ramânând fara bani in Geneva, U. G. a mers la Consulatul Indian unde a cerut sa fie trimis acasa, insa Consulatul l‑a amânat. La consulat a cunoscut‑o pe doamna Valentine de Kerven, iar cei doi au devenit buni prieteni. Valentine i‑a propus sa ramâna la ea daca nu vrea sa se duca in India. Prietenia lor a durat pâna la sfârsitul vietii lor.

Valentine si U. G. s‑au mutat apoi in Saanen, Elvetia. Perioada de când s‑a mutat in Saanen si pâna in ziua in care a implinit 49 de ani, in 1947, U. G. o numeste perioada de incubatie. De când plecase in Londra problemele spirituale nu‑i mai ocupau mintea, iar acum, asezat intr‑o casa, lucruri ciudate au inceput sa i se intâmple: dureri de cap insuportabile si fara nici o cauza si o crescânda electrizare statica a corpului. U. G. ne spune ca pâna la acea data aruncase din mintea sa intreaga chestiune spirituala, iar aceste fenomene inexplicabile pentru el nu au insemnat nimic si nici nu le‑a dat vreo atentie; U. G. ne spune ca pe atunci era un eretic sceptic, nu credea in nimic chiar daca se intâmpla sub nasul lui. Totusi o intrebare a ramas arzând sub cenusa: „Ce este acea stare?”. Intensitatea acestei intrebari a crescut si a continuat sa creasca.

In iulie 1967 J. Krishnamurti a venit in Saanen ca aproape in fiecare an si a tinut obisnuitele sale cuvântari publice. Câtiva prieteni l‑au tras dupa ei pe U. G. la una dintre aceste cuvântari. In timp ce J. Krishnamurti a vorbit atunci despre starea in care se afla un om liber, U. G. a iesit din cort simtind cu toata fiinta ca J. K. a inceput sa descrie nu starea proprie ci starea lui, ca el se afla in acea stare in prezent. Fara sa stie, U. G. Krishnamurti era in acea stare. A doua zi U. G. a mers pe o banca de unde putea privi unul dintre cele mai frumoase peisaje din lume. Acolo, o a avut o alta intrebare: „Cum de stiu ca sunt in acea stare?”. Iata dialogul sau interior pe care l‑a avut pe acea banca:

„Stateam acolo. Nu ca intrebarea era prezenta, ci intreaga mea fiinta era acea intrebare: „Cum de stiu ca sunt in acea stare?” m‑am intrebat. „Exista o diviziune ciudata in mine: exista cineva care stie ca se afla in acea stare. Cunoasterea acelei stari – ceea ce am citit, ceea ce am experimentat, ceea ce au vorbit altii – cunoasterea este cea care se uita la acea stare, deci aceasta cunoastere a proiectat aceasta stare.”

Mi‑am zis mie insumi: „Uite ce, batrâne, dupa patruzeci de ani nu ai progresat nici un pas; esti inca in patratelul numarul unu. Cunoasterea este cea care a proiectat aceasta stare atunci când ti‑ai pus intrebarea. Esti in aceeasi situatie, pui aceeasi intrebare: „Cum de stiu?” ‑ asta pentru ca cunoasterea pe care o ai, descrierile acestei stari pe care le‑au facut acei oameni, toate au creat aceasta stare pentru tine. Te prostesti singur. Esti un prost blestemat.” Dar totusi exista un sentiment special cum ca aceasta era acea stare.”

Apoi stând pe banca s‑a intâmplat ceva: „Dintr‑o data a avut loc o „explozie” in interior, dinamitând fiecare celula, fiecare nerv si fiecare glanda din corpul meu”.

Atunci continuitatea gândului a fost distrusa, au avut loc schimbari chimice si mai ales schimbari neurologice, simturile sale au inceput sa functioneze la capacitate maxima, iar glandele care controleaza organismul au inceput sa aiba un rol mult mai important. La câteva zile dupa declansarea acestor schimbari U. G. a murit si s‑a intors la viata – cel putin asa povesteste, ca a murit printr‑un fel de accident insa corpul a gasit puterea de a reveni la viata. Gândul a cazut intr‑un fagas natural si odata cu acesta U. G. spune ca a cazut in starea naturala a omului. Din ziua când a stat pe acea banca, un lung sir de schimbari au inceput sa se petreaca cu organismul sau, cea mai ciudata fiind un fel de schimbare in metabolism care se exprima printr‑o aparenta moarte clinica in care U. G. intra fara voia sa aproape zilnic. Toate aceste fenomene noi s‑au stabilizat dupa o perioada de aproximativ un an. De atunci U. G. a dus o viata de nomad, mergând impreuna cu Valentine prin toata lumea si intâlnind tot felul de oameni care veneau la el ca sa discute. Se pare ca dupa moartea initiala prin care a trecut a fost nevoit sa reinvete sa vorbeasca, in orice caz o perioada nu a vorbit aproape deloc, mai târziu zicând: „Ce poti spune dupa un asemenea lucru?” Când s‑a intâmplat anti‑iluminarea, asa cum o numesc prietenii sai, U. G. avea 49 de ani, iar când a murit, in anul 2007 avea 89 de ani, inseamna ca timp de patruzeci de ani a trait anti‑ predicând in Europa, America si India.

„Asta‑i tot. Biografia mea s‑a terminat... Nu mai exista nimic de scris si nu va mai fi nimic de scris. Daca oamenii vin si‑mi pun intrebari, eu raspund. Daca nu vin, nu‑i nici o diferenta pentru mine... Eu nu am nici un mesaj anume pentru omenire, decât sa spun ca toate sistemele sfinte de a obtine iluminarea sunt nonsensuri si ca toata vorbaria despre a ajunge la o mutatie psihologica prin constienta este un gunoi. Mutatia psihologica este imposibila. Starea naturala poate avea loc doar prin mutatie biologica.”

„Nu stiu ce mi s‑a intâmplat. Nu am cum sa‑mi dau seama. Cumva am murit si m‑am intors la viata, liber de trecutul meu. Acest lucru s‑a intâmplat fara voia mea si in ciuda fundalului meu religios. Iar acesta este un miracol. Nu poate fi folosit ca model si repetat de catre altii.”

Informatiile de mai sus au fost oferite cu generozitate de Editura Herald.